catallin

“Yum yum! Arunci tu cutiile?” “Nuuu! E frig afara, a venit iarna!” “Si ce facem cu ele?” “I know, le lasam pe balcon si le aruncam maine dimineata!” Si cu o exuberanta de iti venea tot dragul, lua cutiile si le puse pe balcon, pe scaunul care in timpul lunilor de vara era al patrulea obiect din casa ca timp alocat, dupa pat, laptop si scrumiera. 

Nicio urma de regret cand in zilele urmatoare s-a mai pus un etaj la viitorul turn din cutii de pizza. Trecut bine de 22, mancata singura in tihna de dupa o zi de munca, nicio urma de autoironie pricinuita de minunatul tablou de corporatist: cafea, trei tigari, masa uneori, job, tarziu, noapte, mancare comandata, doua tigari, somn, and again. “Sa nu cautam intelesuri ascunse, e iarna, nu e timp pentru prostii” iar “le arunc maine” a devenit un clasic.

Intre timp, cele trei etaje au devenit cinci, sase, opt, zece iar balconul s-a transformat intr-o cutiuta cu amintiri. Suma tuturor lucrurilor marunte din viata, la care nu vrei sa te gandesti pentru ca nu ai timp, chef si dispozitie de a intra in depresie. Frigul era tot mai puternic dar in cele zece secunde cat dura cladirea unui nou etaj se puteau observa si alte urme ale trecutului ingropat la nici doi metri de pat: cateva cioburi de la o sticla de vin bauta la adierea unei nopti de vara, mucuri de tigara pe care nu le poti identifica cu o anumita persoana – ceea ce ar fi fost de altfel minunat, caci ti-ai fi amintit astfel doar de o poveste – un ghid cultural si un pahar care nu s-a spart fiindca a avut norocul sa fie lasat pe jos.

Cel mai mare ghinion este ca iarna bate vantul. Nu ai spune ca se intampla asta, dar da, se intampla. Si de obicei o face noaptea, dupa ce ai baut jumatate de sticla de vin si in ideea ca adormi mai repede. Tresari, te ridici perfect lucid din somnul adanc si te uiti prin casa cu un sentiment de apasare in piept. Ai auzit un zgomot, esti sigur ca e cineva in casa, “this is Sparta!” si te pregatesti sa pui mana pe un cutit ca sa iti aperi casuta. Dar nu, era doar vantul care misca toate lucrurile pe care le-ai lasat pe balcon. Un fel de “amintirile ma rascolesc” in varianta disimularii ca mod de viata.

“Nu crezi ca ar trebui sa le luam?” Bine ca are idei, cica vine primavara. De fapt, asta s-a observat nu in diminetile care deveneau tot mai calduroase ci intr-o dimineata cand s-a mai ingropat ceva. Un buchetel de ghiocei; da, a venit primavara, dar seara la 22 e inca intuneric si esti mai obosit decat in serile similare de vara. Si nu apuci sa iei ghioceii, kind of sucks, I know.

“Dar hei, lasa, ne vedem maine.” Si balconul, solutia la toate chestiile din lume pe care vrei sa le uiti, isi reintra inca o data in drepturi. Desigur, nu vrei sa uiti de ei, afara e doar racoare, sigur rezista mai bine pe balcon, uite, ii punem intr-un pahar cu apa. Si dupa inca trei zile de oboseala, ii gasesti in weekend stand ofiliti in paharul cu apa in care plutesc doua insecte micute; pe care ai vrea sa le ucizi fiindca ti-au omorat ghioceii.

Dar da, probabil ca acesta este semnul: a venit primavara si probabil ca in curand va urma curatenia in cutiuta cu suveniruri. Maturam, spalam, stergem tot, adunam, aruncam, inchidem, uitam, facem totul frumos si o luam de la capat. 

All those souvenirs in my memories. Waldeck – Memories.