catallin

M-am trezit transpirat si foarte confuz. Am iesit pe balcon si mi-am dat seama in doar cateva secunde ca totul se schimbase. Deja simteam cum mioarele nu imi mai zambesc, fanul nu imi mai fosnea sub talpi iar dinozaurii cu care jucasem poker pe dezbracate fugisera cu totii sa se ascunda prin scorburi de bursuci – sau unde naiba se ascund bursucii in general.

Eram istovit, fusese o noapte lunga si foarte istovitoare. In urma cu doar cateva ore intrasem prin efractie, ca un infractor notoriu, in casa mamei mele. Fiul risipitor revenise dupa doar cateva zile acasa, inarmat cu tot felul de ustensile. Printre cele mai importante se numarau un cutit, o rola de leucoplast argintiu – dintr-ala cu care atentatorii lipesc gurile ostaticilor in filme, si cablu, mult cablu.

Era aproape 1 noaptea; am intrat tiptil in camera mamei si am vazut-o dormind linistitita. Mi-am scos usor cutitul, am zambit victorios si am inceput sa tai. Totul incepuse de fapt cu o zi si jumatate in urma, miercuri dimineata, cand la 9 eram tot acolo; acum doar revenisem pentru a pune in practica planul meu diabolic.

Venisem in recunoastere; mama dormea si atunci si am profitat din plin. Mi-am pus o cana plina de cafia rece si m-am postat in fata calculatorului, inarmat in prealabil cu o pereche de casti bune. In sfarsit, aveam o cafia buna si puteam sa imi iau portia de informatii dupa care tanjisem indelung.

Ideea mi-a venit in seara aceleasi zile cand incepuse sa bata vantul un pic mai puternic. Venisem la 22 acasa si pana pe la 23 mi-am facut de lucru cu tot felul de maruntisuri. Am prajit rapid niste componente de animale, am desfacut o bere si m-am postat in fata televizorului. Dupa doar cateva secunde a inceput sa curga semnalul cu intreruperi; ba se opera imaginea si mergea sonorul, ba invers, cand mergea cu intreruperi si cu linii si patratele pe ecran. Am iesit pe balcon cu frica, inspaimantat fiind de uraganul care ar fi trebui sa ma astepte dincolo de partea cealalta a usii. Nu a fost sa fie, doar batea vantul un pic mai tare – indeajuns insa de puternic pentru ca minunata companie Romtelecom, prin serviciul sau Dolce, sa nu mai fie in stare sa trimita un semnal TV decent.

Atunci mi-a venit ideea, am dorit razbunare si am vrut sa macelaresc niste vietati. Cum deja mancasem niste carnuri, am inceput sa imi pun la cale planul. Mi-am cautat un cutit bun de tot si a doua zi am mers sa cumpar restul de ustensile. Eram pregatit pentru un “there will be blood” balcanic, cu multa vodca (bliac!) si degete degerate – elemente de baza in definirea unui spatiu aflat la limita dintre Balcani si Mama Rusie. Si am numarat nerabdator orele pana la venirea noptii cand trebuia sa imi incerc calitatile de cutitar.

Eram deja in camera mamei. Cutitul taia bine si in curand am vazut prima licarire de speranta. Am luat cablul cu care venisem, l-am taiat si am facut o lipitura cu leucoplastul din dotare. Mama a dat un semn de trezire, slabindu-ma cu vreo doua kilograme din pricina unei transpiratii abundente; nu puteam risca sa fiu prins, eram foarte stresat. Am derulat usor cablul si am iesit mai intai din casa si apoi din bloc.

Stiam drumul pe de rost; Parcul Tineretului se afla in planurile mele, aveam o lopata buna si acolo doream sa ingrop orice urma ramasa. Am inceput sa alerg, am alergat vreo trei kilometri, luptandu-ma pe drum cu hoarde de tantari, haite de caini si cirezi de dinozauri pletosi plini de invidie pentru norocul meu care ii facuse in nenumarate randuri sa piarda bani masiv. M-am prabusit in iarba parcului si am inceput sa sap. Si am sapat, si am sapat, si am sapat…

Am luat cablul apoi pe umar si mi-am continuat maratonul, am trecut luciul apei pe pod (doar nu credeati ca am sa inot! ) ) si in curand ajunsesem la Tineretului. Eram deja mai departe de jumatatea drumului, pana la Unirii a fost mult mai simplu. Nu am luat-o prin pasaj, am mers pe langa bocurile de la sosea, lipindu-ma usor de marginile acestora. In no time I was in DownTown.

Am urcat speriat pe Calea Victoriei, speriat de posibilitatea ca politistii si gardienii publici, prezenti in numar mare prin zona, sa ma vada. Nu au facut-o insa ultimele sute de metri au fost chinuitoare, m-am tarat practic. Alergasem sigur zece kilometri si picioarele si bratele imi tremurau. Din fericire, povara cablului de pe umar era mai mica, rola enorma se subtiase direct proportional cu apropierea mea de casa.

Am intrat in casa si nu am mai putut decat sa pun capatul firului langa birou; am cazut istovit si am adormit pe jos. Reusisem, telul a zeci de generatii de mai dinaintea mea, a tututor barbatilor din lunga mea semintie, reusisem in final si imi dadusera lacrimile de fericire. Un plan atat de simplu si totusi atat de greu de pus in practica. Eu aveam insa izbanda in fata ochilor obositi, era pe jos, langa capul meu: un cablul lung de 10 kilometri, tras din firul RDS-ului din Berceni. S-a sfarsit!

M-am trezit istovit, m-am impiedicat de mobilierul care nu imi statea in drum, mi-am turnat ulei in pahar si era cat pe ce sa alunec in cada, sa mor inainte de a trai bucuria victoriei. Am iesit nerabdator din baie si am luat cablul de pe jos, negru la culoare. Ce naiba? Parca il cumparasem portocaliu… Damn, this is ClickNet, not RDS, it was a dream…